Clipe de istorie

Lângă confluența râului Olănești cu râul Cheia, la o distanță de 12 km de Râmnicul Vâlcea, în mijlocul satului Valea Cheii (numit până în 1964 Sărăcinești), dăinuie în urma vitregiilor atâtor veacuri Mănăstirea Sărăcinești, având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”.

Vechiul schit Sărăcinești a fost atestat pentru prima dată într-un document din 1437, ce purta pecetea voievodului Vlad Dracul. Însă bazându-se pe acest act, istoricul Constantin C. Giurescu a emis ipoteza, reafirmată în ultima ediție a sintezei ”Istoria românilor”, că schitul a existat după toate probabilitățile și în timpul lui Mircea Cel Bătrân.

Actuala mănăstire a fost întemeiată în urma unui act de învoială din 1687, între monahia Marta (sora răposatului comis Tănasie Sărăcinescul) și fiul ei Tănasie Păușescu, cu Episcopul Ștefan al Râmnicului. De altfel, mănăstirea a fost începută de fratele acesteia, Tănasie Sărăcinescul, însă urmașii neavând puterea de a-i continua opera, se vor adresa episcopului Ștefan: ”ca să facă sfinția voastră această mănăstire la satul Sărăcinești, din pajiște, biserică și cu toată podoaba ei și chilii împrejurul mănăstirii”.

Episcopul trebuia să zidească mănăstirea cu toată ”cheltuiala și osteneala sa”, iar boierii Sărăcinești și Păușești să adauge averea acesteia, constând în satele Sărăcinești și Comanca, părți din moșie în satele învecinate și multe altele.

Biserica a fost terminată în anul 1688, la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de către episcopul Ștefan. Acesta s-a retras din scaunul arhieresc și se face schimnic în ctitoria sa, cu numele de Sava. A murit în anul 1693, fără a-și putea desăvârși opera, lăsând-o nepictată.  Conform dorinței, va fi înmormântat în tinda ctitoriei sale.

Peste 30 de ani, în anul 1718, episcopul Damaschin împreună cu Paisie ieromonahul,  Ioan arhimandritul de la Hurezi și cu Dosoftei ieromonahul, aduce la Mănăstirea Sărăcinești trei mari zugravi: Teodosie, Gheorghe și Preda. Toți trei având o bogată experiență dobândită anterior (zugrăvirea Bolniței de la Hurezi și alte așezăminte brâncovenești).

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, călugării greci ajunși la conducerea mănăstirii, o dărâmaseră și o secătuiseră, motiv pentru care episcopul Filaret intervine, încredințând conducerea acesteia arhimandritului Samuil. Ajunși din nou la conducere la începutul secolului al XIX- lea, călugării greci continuă acțiunea lor distructivă, determinând o nouă intervenție a ierarhului, de data aceasta a episcopului Neofit, care îl numește egumen pe protosinghelul Macarie. Măsurile acestor egumeni, în special ale lui Samuil, se vor dovedi salvatoare. Astfel, o statistică din anul 1824 indică o situație bună a mănăstirii, care arăta că aceasta își menținea intacte moșiile dăruite de boierii Sărăcinești.

Cutremurul din 1838 a avut însă urmări dezastruase asupra acesteia, așa că între anii 1855-1857, cu sprijinul episcopului Nikifor, s-a realizat din nou repararea parțială a clădirilor.

Din unele documente păstrate, reiese că în tot acest timp monahii de la Sărăcinești au sprijinit după puteri și în mod constant răspândirea științei de carte în satele din jurul mănăstirii: contribuiau la întreținerea unei școli la care predau călugării mănăstirii (așa cum reiese din relatările unor bătrâni localnici), egumenul Nikifor trimitea daruri celor mai buni elevi la învățătură, și altele.

Cu toate acestea, în anul 1860, în împrejurări puțin cunoscute, Mănăstirea Sărăcinești devine schit de maici. Prima stareță a fost monahia Maximilia, sora lui I. C. Brătianu.

Prin reforma din 1864 averile mănăsirii au fost confiscate, acesteia râmându-i curtea și grădina cu o suprafață de 9 pogoane, iar în anul 1873 mănăstirea a fost desființată, maicile au fost rispite pe la Mănăstirile Hurezi și Dintr-un Lemn, iar clădirile s-au părăginit.

  În primii ani ai secolului XX, fostele proprietăți ale mănăstirii fiind scoase la licitație, au fost cumpărate de C. Dissescu. Ca ministru al cultelor, va dispune efectuarea lucrărilor de reparație, astfel că în 1913 se va reînființa obștea monahală începând cu trei maici aduse de la Hurezi: Eufrosina Șteflea ca stareță, și surorile Ecaterina și Fevronia Miclăuș. Odată cu începerea primului război mondial, maicile iarăși s-au împrăștiat, majoritatea plecând pe front ca surori la Crucea Roșie.

În anul 1920 episcopia Râmnicului le-a trimis din nou la Sărăcinești pe surorile Ecaterina și Fevronia Miclăuș, unde totul fusese distrus de război. Maica Ecaternia a fost numită stareță, iar maica Fevronia „casieră, economă, cântăreață de strană și maestra atelierului de țesut”. Conduse de cele 2 monahii, mănăstirea a înflorit într-un mod deosebit: în 1923 s-a înființat atelierul de industrie casnică în care lucrau maici, surori și eleve (care după 4 ani primeau obișnuita calificare), în 1930 au construit din temelii al treilea corp de clădiri ce servea ca atelier, și au renovat și restul mănăstirii. În anul în 1941 mănăstirea ajunsese la un număr de 33 de călugărițe.

Din păcate, în anul 1960, după aplicarea Decretului nr.410/1959, Mănăstirea Sărăcinești a fost desființată. Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială, iar clădiriile au fost preluate abuziv de către Administrația Publică de Stat, devenind cămin pentru bâtrâni, perioadă în care au fost grav degradate.

În anul 1991, Sfântul Sinod a hotărât reînființarea Mănăstirii Sărăcinești, ca mănăstire de maici. Cu toate acestea, abia în anul  2008 a fost posibilă revenirea imobilelor-construcții în patrimoniul sfintei mănăstiri și redeschiderea acesteia din inițativa Înaltpresfințitului Părinte Gherasim – Arhiepiscopul Râmicului și prin eforturile depuse de Preacuviosul Părinte Exarh Arhimandrit Vartolomeu Androni.

În prezent, Mănăstirea Sărăcinești adăpostește o tânără obște de maici, care prin rugăciunile Maicii Domnului și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie – Arhiepiscopul Râmnicului, se luptă să ducă mai departe ceea ce au început și au ostenit înaintașii lor, și să facă din acest locaș poarta cerului, tinda raiului, locul împlinirii și al bucuriei, și să împărtășească tuturor ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.