Acest fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brîncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în prea frumoasă pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii. Aici Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Sfântul Cuvios Antonie și Mănăstirea Sărăcinești

Astfel că, la 64 de ani, în timpul domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), se prezintă vrednicului episcop Ştefan al Râmnicului (1673-1693), cerându-i binecuvântare pentru a se retrage în mănăstire. Se crede că acesta i-a recomandat 𝙈𝙖̆𝙣𝙖̆𝙨𝙩𝙞𝙧𝙚𝙖 𝙎𝙖̆𝙧𝙖̆𝙘𝙞𝙣𝙚𝙨̧𝙩𝙞, pe care sfârșise să o construiască în 1688, printre ctitori numărându-se şi Sfântul Antonie.

Aici îşi începe Cuviosul nevoinţele cele călugăreşti, primind, odată cu tunderea în monahism şi numele de Antonie (nu se cunoaşte numele avut anterior).
După o perioadă de trei ani de încercare şi vieţuire în această mănăstire, simţindu-se încă în putere şi iubind vieţuirea retrasă şi închinată cu totul lui Dumnezeu a cerut blagoslovenie ierarhului de la Râmnic, Ilarion (1693-1705), pentru a merge în Sfântul Munte Athos. Acesta recunoscând în el o personalitate marcantă a monahismului românesc, de care ţara avea nevoie în acele vremuri, i-a recomandat să-și aleagă una dintre mănăstirile de pe cuprinsul Țării Românești.

Supunându-se voii sfinţitului ierarh şi aflând despre Schitul Iezer că se află la munte, în pustie, şi fiind în acea vreme cu totul părăsit „nelăcuind măcar un călugăr sau alt om pământean şi biserica fiind surpată”, a cerut voie arhiereului să se retragă acolo. Astfel că, venind la Iezer şi sfătuindu-se, monah şi episcop, au luat hotărârea să prefacă bisericuţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi chiliile necesare vieţii de obşte.

În acest fel, Sfântul Antonie a devenit cel de-al doilea ctitor al Iezerului, deoarece toată agoniseala câştigată de pe urma negustoriilor sale din lume a folosit-o pentru a reface schitul, ajutându-l şi preasfinţitul părinte Ilarion. Muncind fără odihnă, în scurt timp au ridicat biserica, au construit chilii, au făcut zid împrejmuitor şi au împodobit sfântul lăcaş cu toate „cele de trebuinţă”. A eliberat apoi preasfinţitul Ilarion pe Sfântul Antonie de orice grijă acordându-i binecuvântarea de a se retrage în pustie, numind alt egumen şi rânduind părinţi vieţuitori în obşte.

𝘗𝘶𝘳𝘵𝘢̆𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭𝘦 𝘥𝘦 𝘥𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻𝘦𝘪𝘦𝘴𝘤𝘶𝘭 𝘥𝘰𝘳 𝘢𝘭 𝘳𝘶𝘨𝘢̆𝘤𝘪𝘶𝘯𝘪𝘪 𝘯𝘦𝘪̂𝘯𝘤𝘦𝘵𝘢𝘵𝘦, 𝘚𝘧𝘪𝘯𝘵𝘦 𝘗𝘢̆𝘳𝘪𝘯𝘵𝘦 𝘕𝘰𝘶𝘭𝘦 𝘈𝘯𝘵𝘰𝘯𝘪𝘦, 𝘱𝘰𝘷𝘢̆𝘵̧𝘶𝘪𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭𝘦 𝘢𝘭 𝘤𝘢̆𝘭𝘶𝘨𝘢̆𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘢𝘫𝘶𝘵𝘢̆𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭𝘦 𝘢𝘭 𝘤𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘥𝘪𝘯 𝘯𝘦𝘷𝘰𝘪 𝘴̧𝘪 𝘧𝘢̆𝘤𝘢̆𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭𝘦 𝘥𝘦 𝘮𝘪𝘯𝘶𝘯𝘪, 𝘭𝘰𝘤𝘶𝘪𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭 𝘳𝘢𝘪𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘤𝘦𝘭𝘶𝘪 𝘥𝘦 𝘴𝘶𝘴, 𝘥𝘢𝘳 𝘯𝘦𝘥𝘦𝘴𝘱𝘢̆𝘳𝘵̧𝘪𝘵 𝘥𝘦 𝘤𝘦𝘪 𝘥𝘦 𝘫𝘰𝘴, 𝘳𝘰𝘢𝘨𝘢̆ 𝘱𝘦 𝘔𝘪𝘭𝘰𝘴𝘵𝘪𝘷𝘶𝘭 𝘋𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻𝘦𝘶 𝘴𝘢̆ 𝘯𝘦 𝘥𝘢̆𝘳𝘶𝘪𝘢𝘴𝘤𝘢̆ 𝘯𝘰𝘶𝘢̆ 𝘱𝘢𝘤𝘦 𝘴̧𝘪 𝘮𝘢𝘳𝘦 𝘮𝘪𝘭𝘢̆.

🙏🙏🙏 Amin.